Dacă ar fi să continuăm denumirea epocilor istorice în funcţie de materialul definitoriu, precum epoca de piatră sau epoca bronzului, sfârşitul secolului trecut ar trebui probabil să fie numit epoca materialelor compozite.
Având în vedere efectele devastatoare asupra sănătăţii, azbestul se dovedise a fi o soluţie neviabilă pentru
viitor, dar totodată eliminarea azbestului cu totul ar fi fost imposibilă; Numeroase industrii devenise dependente de garniturile şi sisteme de etanşare cu azbest, datorită proprietăţilor tehnice deosebite şi a preţului relativ scăzut. În plus, exigenţele pieţei nu ar fi permis un înlocuitor mai slab din punct de vedere al caracteristicilor fizico-chimice. Din fericire, apariţia materialelor compozite a însemnat mai mult decât înlocuirea materialelor tradiţionale; Combinarea a mai multor elemente cu caracteristici diferite au rezultat proprietăţi exponenţial mai bune decât suma părţilor.
Descoperirea fibrelor sintetice a permis o dezvoltare fără precedent al domeniilor tehnologice de vârf precum: industria chimica, industria de automobile, de nave, tehnologii aerospaţiale, tehnica nucleară şi în general în toate industriile producătoare de bunuri de larg consum.
Materialele compozite sunt realizate din două sau mai multe elemente componente, fiecare componentă păstrându-şi caracteristicile individuale peste care se adaugă efecte sinergetice rezultate din combinare. Efectul final este o performanţă ridicată, ceea ce permite lărgirea domeniului de utilizare a materialului.
Materialele compozite sunt în general alcătuite din două elemente: materialul de rigidizare (sau material de umplutură) şi matricea de legătură compatibilă. În general, pentru materialul de ramforsare se folosesc fire şi fibre (polimerice, metalice, fibre de sticlă, carbon sau alte tipuri de fibre) sau pulberi şi particule.
Dintre aceste materiale de ramforsare, unul dintre cele mai des folosite este fibra aramidică (aramidă). Această fibră a fost inventată de Stephanie Kwolek, o chimistă americană de origine poloneză care a lucrat mai bine de 40 de ani în cadrul gigantului american DuPont. Aceasta a primit pe parcursul carierei mai multe premii şi distincţii pentru cercetarea sa în domeniul chimiei polimerilor dar este cunoscută în special pentru descoperirea fibrei de aramidă. Cuvântul aramidă are ca origine contracţia descrierii chimice (aromatic polyamide) dar fibra aramidică a fost introdusă pe piaţă cu denumirea comerciala Kevlar în 1970, cu scopul de a înlocui azbestul.
Fibrele aramidice sunt folosite în structurile unde este necesară o rezistentă superioară la impact, abraziune şi/sau exces de căldură. În plus, fibra aramidică este compatibilă cu alte fibre, cum ar fi fibra de sticlă sau de carbon. Structurile hibride carbon-aramid combină caracteristicile de înaltă rezistenţă şi rigiditate ale fibrei de carbon şi rezistenţă la impact dezvoltata de aramidă. Se poate observa clar beneficiile folosirii aramidei ca şi material de etanşare.
În prezent, marea majoritate a materialelor de etanşare non-azbest, indiferent de originea acestora, sunt fabricate din fibre aramidice combinate cu un element de legătura. Garniturile fabricate din materiale non-azbest, precum BENZOVET, au de departe cea mai mare fiabilitate în etanşările statice. Materiale precum BENZOVET permit combinarea fibrelor aramidice din compoziţia acestora cu alte tipuri de fibre/pulberi (precum grafit sau PTFE), pentru a augmenta anumite caracteristici ale materialului, lărgind exponenţial gama de utilizare a acestuia.