În domeniul etanşărilor industriale unul dintre cele mai cunoscute materiale este Asbestos-Free (fibre sintetice cu lianţi elastomeri) – cunoscut sub denumirea „clingherit.” În funcţie de compuşii chimici care intră în compoziţia materialului, acesta poate căpăta diverse proprietăţi pentru o multitudine de utilizări în toate industriile posibile. Dar pentru a afla de ce este cunoscut drept „clingherit” şi de ce este utilizarea acestuia atât de răspândită, suntem nevoiţi să cunoaştem istoria etanşărilor plane, începând cu părintele garniturilor de fibre sintetice – azbestul.
Azbest – predecesorul garniturilor de clingherit
Dovezi ale folosirii azbestului, vechi de peste 4500 de ani, au fost identificate în Finlanda zilelor noastre, unde populaţiile preistorice îl foloseau drept ranforsare pentru oalele de lut. Există izvoare istorice care confirmă folosirea azbestului în Persia secolului VI, unde nobilii şi regii impresionau oaspeţii prin curăţarea şerveţelelor din azbest prin aruncarea acestora în foc. În mod evident, azbestul nu ardea precum ar fi ars un şerveţel din orice alt material textil. Carol cel Mare se spune că ar fi avut o faţă de masă din azbest. De asemenea, azbestul se presupune că ar fi fost folosit drept giulgiu în înmormântările prin incinerare din vremuri străvechi.
Folosirea azbestului la scala industrială a început abia în secolul 19, când au apărut şi primele mine de azbest în Canada, Rusia, Africa de Sud şi în nordul Italiei. Spre finalul secolului, materialul era folosit în aplicaţii diverse precum: pentru straturi ignifuge, în beton, în cărămizi, în ţevi şi ciment de şeminee, în garnituri rezistente la căldură, foc şi acid, izolaţii de ţevi, izolaţii de tavan, pereţi rezistenţi la foc şi multe altele. Azbestul acoperea o varietate imensă de necesităţi în domeniul etanşărilor, necesităţi la care răspundem în prezent cu o gamă largă de materiale din fibre sintetice cu diverse compoziţii chimice, cunoscute în mod popular sub denumirea generală de „clingherit.”
În 1899 austriacul Richard Klinger dezvoltă un material pentru garnituri din azbest compresat impreună cu un liant. El va numi acest material „KLINGERit”, de aici izvorând şi denumirea bine-cunoscută de „clingherit”, folosită şi în prezent (în mod neoficial) pentru a clasifica o categorie de materiale de etanşare.
Azbestul părea soluţia ideală pentru multe situaţii unde era necesară etanşarea sau ignifugarea – mai ales având în vedere costul relativ redus al materialului. Cu toate acestea, soluţia care părea prea bună pentru a fi adevărată s-a dovedit a avea consecinţe mortale. Caracteristicile care fac din azbest un material ideal pentru etanşări sunt de asemenea şi cele care dăunează cel mai mult sănătăţii; acest material este compus din fibre lungi şi extrem de rezistente dar foarte subţiri – această ultimă caracteristică face ca fibrele de azbest să fie aeropurtate şi capabile de inhalare. Odată ajunse în plămâni, fibrele de azbest cauzează diverse probleme de sănătate foarte grave.
Începând cu 1899, unii cercetători au remarcat efectele adverse pe care le are azbestul asupra
organismului uman. S-a remarcat mortalitatea deosebit de ridicată în zonele unde se efectuau exploatări de azbest. Persoanele cu riscul cel mai ridicat de îmbolnăvire prin expunere la acest material sunt cele care au contact cu materialul în stare pură – precum cei din mine sau din industria prelucrătoare de azbest. Prima moarte cauzată de acest material a fost înregistrată în 1906. Din acel moment, pe o perioadă de peste 80 de ani, s-a renunţat treptat la azbest în producţia de garnituri şi sisteme de etanşare, fiind înlocuit treptat de garnituri din fibre sintetice.
Deşi reţeta garniturilor din fibre aramidice (înlocuitoare ale KLINGERit-ului) este acum bine-cunoscută şi există numeroşi producători de material non-azbest pentru etanşări – denumirea a rămas un fel de sinonim pentru acest tip de garnituri.
În următorul articol vom detalia trecerea de la azbest la fibre sintetice şi tipurile de materiale disponibile.